Denia Tăcerii

O pasăre de pradă îşi întindea, tăcut,

Aripile de rouă sub pleoapa-mi trecătoare…

O, Rază de Albastru, ce rană mi-ai făcut

Când mi-ai străpuns privirea pe Crucea Ta de soare!

Ieşiseră din tină şi viermi şi ghiocei

La Glasul care cheamă la Cina cea de Taină,

Pe lunca rugăciunii zburdau în suflet miei,

Se îmbrăca pământul în Rai, ca într-o haină…

Slavosloveau prin aer, în vers îmbrăţişat,

Cu bucuria vie-a-ntoarcerii acasă,

Plângând, risipitorii de Zbor înstrăinat,

În sfânta amintire din cuibul lor rămasă…

Şi mă topeam de-atâta Lumină, fără glas,

În Denia Tăcerii, ce pogora, cuminte

Din inimă de clopot în tot ce mi-a rămas

În strana mea din stânga: odăjdii de cuvinte…

Lin, florile pe ramuri, în Alb se închinau

La Tronul Veşniciei, îngenunchind miresme;

Cerşit-am de la oameni ce n-au avut şi n-au:

În inimă altare şi-n duh catapetesme…

Ce bine-i, însă, Doamne, că mai adie, blând,

Un vânticel de seară, senin ca o părere,

Şi n-am băgat de seamă, doar m-am trezit umblând

Pe apele durerii, încet, spre Înviere…

  

miercuri, 7 aprilie 2010

Aparută în volumul "Vecernie",

Editura Platytera 2011.